Alt eu.

Tu, soare falnic, înecat în zare, Eu, cer senin, nesfârșit de mare, Tu, lună plină de iubiri deșarte, Eu, suflet trist ce-a fugit departe. Eu, ploaie mută ce nu se oprește, Tu, nivel al mării ce continuu crește, Eu, noapte-nstelată cu mii de lumini, Tu, ochi întristați și de lacrimi plini. Noi, valuri în mare și lumini pe cer Noi, ploaie de vară și în iarnă ger Noi, raze de soare și nori însetați Noi, suflete rănite și ochi înlăcrimați.

Pierdută, amețită și uitată, Cu sufletul bucăți și inima de piatră. Confuză, obosită, aiurită, Cu sufletul pe jos și inima rănită.

În suflet amar, pe limbă venin Eu ție ți-s străină, tu mie mi-ești străin.

Îmi doresc uneori să mă trezesc dimineața știind că astăzi e ultima zi din viața mea - să o trăiesc în adevăratul sens al cuvânului și să reușesc să exteriorizez orice urmă de speranță, orice sentiment rătăcit care m-ar putea încerca - dar să nu fie așa, să am posibilitatea să mă trezesc și a doua zi cu aceeași idee bine întipărită în mintea mea. Aș vrea să fiu precum un fluture ce nu își cunoaște trecutul și nu se avântă spre viitor, o vietate ce își trăiește prezentul fără a fi conștientă de lucrurile frumoase de care e capabila și de sentimentele pe care le transmite oamenilor ce o privesc în timpul scurtei sale existențe. Dar sunt un simplu om urmărit de trecut și reticent la ce i-ar putea oferi viitorul.

Și simt acum mai mult ca niciodată, Simt golul din stomac și inima-mi de piatră, Simt gândurile sute, simt cerul nesfârșit, Simt sângele în vene și glasul adormit. Mă lupt cu vraja nopții, cu morile de vânt Dar sufletu-mi cedează și cade gol înfrânt. Rămân cu o lacună, încerc să o ascund Dar îmi e mult prea greu, iar golul e flămând. Înghite-ncet, încet toată simțirea mea Mă lasă dezarmată, îmi face lupta grea. Nu mai am arme, scuturi, eu nu mai am nimic Mă las în voia sorții, refuz să mă ridic. Ce rost mai are viața, ce sens să îi găsesc Când sufletul mi-e-n lanțuri și ochii-mi obosesc? Mă simt împovărată de miile de gânduri Încerc să scap de ele și le transform în rânduri.                 

     Și ajungi uneori într-un punct în care nu mai știi ce să faci, ți-ai pierdut direcția, ți-ai pierdut orientarea, Steaua Nordului nu te mai ajută, nu mai e de folos nici mușchiul de pe trunchiurile copacilor, nici vântul, nici gândul, ești pur și simplu prins în nisipul mișcător și totuși nemișcat al vieții. Acum te regăsești inert și aproape fără suflare în strânsoarea cleștelui pe care îl numești suflet: imobil, nu simți, nu auzi, nu poți vorbi, doar gândurile îți cutreieră amețite prin minte, se adună cu sutele, miile, plus infinit, ating și depășesc orice limită cunoscută vreodată, îți vibrează prin fiecare por, fiecare centimetru de piele e încărcat de gânduri.Ai vrea să scapi și să renaști, să te trezești și să revii, să îți primești înapoi dreptul de a exista, dar cine să te salveze de propria închisoare, cine să te elibereze, cine să îți nimicească sufletul și să îți lase fără suflare fiecare gând, cine? Nimeni nu te vede, nu te aude, nu te simte, ești prins î...